mary64

Dragobetele se mai numeşte, în funcţie de regiune, "Cap de primăvară", 'Sântion de primăvară', 'Ioan Dragobete', 'Drăgostiţele', "Năvalnicul", "Logodna sau însoţitul paserilor". Sărbătoarea este specifică zonei de sud a ţării (Oltenia, Muntenia şi parţial Dobrogea). Obiceiul are o tradiţie milenară şi marchează începutul primăverii, renaşterea naturii, a dragostei, a apropierii.

În trecut, comunitatea era foarte interesată de ce se întâmplă în această zi, deoarece, astfel, membrii ei puteau afla la ce nunţi vor merge toamna. În după-amiaza zilei, toată suflarea, atât cei care făceau parte dintr-un cuplu, cât şi cei singuri, petreceau, jucau sau cântau, fiindcă se credea că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au văzut măcar o persoană de sex opus nu-şi vor mai găsi pereche tot restul anului, scrie Agerpres.

În tradiţia românească, Dragobetele marca începutul primăverii, fiind ţinut în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea la 24 februarie. Data de 24 februarie nu era întâmplător aleasă, marcând începutul anului agricol. Este momentul în care întreaga natură renaşte, păsările îşi caută cuiburi şi, după unele credinţe populare, ursul iese din bârlog. Odată cu natura, reînvia şi iubirea, iar Dragobetele marca ziua în care întreaga suflare sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea pentru venirea primăverii.

Divinitate mitologică asemănătoare lui Eros (zeul iubirii, în mitologia greacă) şi Cupidon (sau Amor, zeul roman al dragostei), Dragobete, cunoscut şi sub numele de Dragomir, este considerat, în credinţa populară românească, fiul Babei Dochia. Năvalnic şi nestatornic, Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică şi este închipuit ca fiind un flăcău voinic, chipeş şi iubăreţ, care sălăşluieşte mai mult prin păduri.
Preluat de la vechii daci, unde era perceput ca un zeu peţitor şi ca un naş ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor, de-a lungul veacurilor românii au transformat Dragobetele, acesta ajungând să fie considerat 'zânul dragostei', zeitate ce îi ocroteşte şi le poartă noroc îndrăgostiţilor. A devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, precum cea a păsărilor ce 'se logodesc' în această zi.
Dragobete este şi un zeu al bunei dispoziţii, de ziua lui organizându-se petreceri, prilejuind, astfel, înfiriparea unor noi iubiri, logodne şi chiar căsnicii. Odinioară, de Dragobete, satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi peste tot se putea auzi zicala: 'Dragobetele sărută fetele!'.
Credinţele populare referitoare la această sărbătoare sunt multe. Astfel, în popor se spunea că cei care participă la Dragobete vor fi feriţi de boli, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat.
În dimineaţa zilei lui Dragobete, înveşmântaţi în straie de sărbătoare, flăcăii şi fetele se întâlneau în centrul satului sau în faţa bisericii. Dacă vremea era urâtă, se strângeau în casa unuia dintre ei, unde se ţineau de jocuri şi de poveşti. Însă, dacă vremea era prielnică, porneau în cete, cântând, către pădure sau prin luncile din apropiere, unde băieţii adunau lemne pentru foc, iar fetele culegeau ghiocei, violete şi tămâioasă, flori de primăvară şi plante miraculoase, pe care le păstrau la icoane, fiind folosite apoi la descântece de dragoste. Adunaţi în jurul focurilor aprinse, flăcăii şi fetele stăteau de vorbă.
În unele zone, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apă din omătul netopit sau de pe florile de fragi. Această apă, despre care se spunea că e 'născută din surâsul zânelor' ('apa zânelor'), era păstrată cu grijă, existând credinţa că avea proprietăţi magice: făcea fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase. Dacă de Dragobete nu erau zăpadă şi fragi, fetele adunau apă de ploaie sau luau apă de izvor pentru spălatul părului.
În Mehedinţi, exista obiceiul numit 'zburătorit', potrivit căruia, la prânz, fetele se întorceau în fugă spre sat.Fiecare flăcău urmărea fata care îi era dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, goana se sfârşea cu un sărut în văzul tuturor. Acest sărut simboliza logodna celor doi tineri, pentru cel puţin un an de zile. Nu de puţine ori, aceste logodne ludice precedau logodnele adevărate, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă. În Ardealul de sud-vest (de pildă, în zona Orăştiei), Dragobetelui îi corespunde sărbătoarea Popelnicului. Tinerele merg să culeagă planta omonimă, cu ale cărei frunze îşi spală părul. Popelnicul se culege după un ritual prestabilit: fetele merg pe ascuns, nespălate şi nemâncate, încă de la sfârşitul nopţii. Ele lasă ca ofrandă pâine şi ouă sau pâine cu sare şi culeg planta. Tinerii fac hore în câmp şi, dacă vremea este frumoasă, merg să culeagă ghiocei.Uneori, flăcăii petreceau din plin de Dragobete şi prin satele vecine, pentru a le merge bine peste vară.De la această sărbătoare nu lipseau nici cei mai în vârstă, ziua Dragobetelui fiind ziua în care trebuia să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor.
Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot restul anului, în timp ce bărbaţii erau atenţi să nu le supere pe femei, pentru că altfel nu le-ar fi mers bine.
Sărbătoarea dragostei era socotită de bun augur pentru treburile mărunte, însă nu şi pentru cele mai importante. Deoarece exista credinţa că Dragobetele îi va ajuta pe cei gospodari să aibă un an mai îmbelşugat decât ceilalţi, oamenii respectau această sărbătoare la fel ca şi pe cele religioase - nu munceau, doar îşi făceau curăţenie prin case. Cele care lucrau erau fetele mai îndrăzneţe care chiar îşi doreau să fie 'pedepsite' de Dragobete. Chiar dacă mai 'pedepsea' femeile, se considera că Dragobetele ocrotea şi purta noroc tinerilor, în general, şi îndrăgostiţilor, în mod special.

Dincolo de drăgălăşenie, acest zeu al iubirii se dovedeşte destul de supărăcios atunci când simte că românii săi sunt pe cale să se închine altor zei decât celor tradiţionali. Dragobetele şi mama sa au încercat mai întâi să reziste asaltului noii religii creştine, fapt dovedit de o serie de legende în care fie Dochia, fie Dragobetele se confruntă cu principalele figuri ale religiei întemeiate acum două milenii: Fecioara Maria şi Iisus Hristos.De exemplu, se povesteşte că, în calitatea sa de zeu al iubirii, Dragobetele a avut îndrăzneala să încerce să o facă să se îndrăgostească pe însăşi Maica Domnului. Aceasta a rezistat şi l-a pedepsit transformându-l în planta numită năvalnic.

Mama Dragobetelui, Baba Dochia, a intrat şi ea în conflict cu creştinismul. Într-o zi geroasă de iarnă, aceasta a trimis-o pe nora sa la râu, impunându-i să spele un fir negru de lână până când acesta se va albi. În timp ce fata plângea încercând să îndeplinească această sarcină imposibilă, lacrimile ei l-au impresionat chiar pe Iisus, care a venit la ea sub înfăţişarea unu tânăr pe nume Mărţişor şi i-a dăruit o floare roşie,cu ajutorul căreia a putut să înălbească lâna neagră şi să o ducă soacrei sale.Întoarsă acasă, soţia Dragobetelui i-a spus soacrei sale întreaga poveste. Aceasta, nemulţumită că nora îşi îndeplinise sarcina, a înţeles că, din moment ce au răsărit florile, a venit primăvara, şi şi-a luat oile, urcând cu ele pe muntele Ceahlău. Vremea era însă doar aparent frumoasă şi, după ce baba şi-a lepădat toate cele şapte cojoace, a revenit frigul, iar ea a îngheţat împreună cu oile sale.

Aşadar, vechile zeităţi geto-dace au ieşit înfrânte din confruntarea cu noua religie creştină, iar astăzi Dragobetele are un nou adversar redutabil: Sfântul Valentin, din ce în ce mai îndrăgit inclusiv în România. 
  

OSHO..CUPLUL

               '' Noi trăim unii cu alții, dar nu știm ce înseamnă să trăiești în cuplu. Putem trăi ani de zile împreună fără să aflăm acest lucru. Priviți pretutindeni în lume: oamenii trăiesc împreună, nimeni nu trăiește singur: soții cu soțiile, soțiile cu soții, părinții cu copiii, copiii cu prietenii. Toți trăiesc alături de alți oameni. Viața nu există decât în asociere, dar știți voi ce înseamnă asocierea? Trăiești alături de o soție timp de 40 de ani și poate că nu ai trăit împreună cu ea nici măcar o clipă. Chiar și când faci dragoste cu ea te gândești la alte lucruri. Nu ești prezent, iar dragostea devine un act mecanic.

                Mulla Nasruddin s-a dus la film cu soția. Erau căsătoriți de 20 de ani. Filmul la care s-au dus era de dragoste. La plecare, soția i-a spus lui Mulla: „Nasruddin, tu nu faci niciodată dragoste cu mine așa cum au făcut actorii ăia. De ce?” Nasruddin i-a răspuns: „Ești nebună? Știi cu cât au fost plătiți actorii ăia să facă asemenea lucruri?”

Oamenii trăiesc alături unii de alții, dar nu se iubesc. Nu iubiți decât atunci când puteți obține anumite beneficii de pe urma iubirii voastre. Cum poți iubi pe cineva dacă aștepți să obții ceva de pe urma lui? Iubirea devine o marfă. Ea nu mai este o relație, o tovărășie, o celebrare. Nu sunteți fericiți atunci când sunteți alături de celalalt; cel mult vă tolerați.

Soția lui Mulla Nasruddin se afla pe patul de moarte. Doctorul i-a spus lui Mulla: „Nasruddin, trebuie să fiu sincer cu tine; în asemenea clipe, cel mai bine este să fii sincer. Soția ta nu mai poate fi salvată. Boala a avansat prea mult, așa că trebuie să fii pregătit. Încearcă să nu suferi, acceptă fatalitatea. Acesta este destinul tău. Soția ta va muri”. Nasruddin a răspuns: „Nu-ți face probleme, doctore. Dacă am suferit alături de ea atâția ani, mai pot îndura câteva ore!”

Noi, cel mult, ne tolerăm unii pe alții. Iar atunci când gândești în termeni de toleranță, viața în cuplu devine suferință. Așa se explică de ce spunea Jean-Paul Sartre că celalalt înseamnă iadul... căci alături de el nu faci decât să suferi, ești dominat. Celalalt îți face probleme, iar tu îți pierzi libertatea și fericirea. Viața în cuplu devine o rutină, ceva ce trebuie suportat. Dacă doar vă tolerați reciproc, cum puteți cunoaște frumusețea vieții împreună? Este imposibil.

Căsnicia înseamnă celebrarea vieții în cuplu. Ea nu se reduce la un certificat. Niciun oficiu de stare civilă nu vă poate da o căsnicie, niciun preot nu vă poate face acest dar. Căsnicia înseamnă o revoluție uriașă în planul ființei, o imensă transformare a modului de viață, care nu se poate petrece decât dacă celebrați statul împreună, dacă celalalt nu mai e pur și simplu celalalt, dacă tu nu mai ești pur și simplu tu. Cei doi nu mai sunt doi, între ei a apărut o punte, au devenit unul. Din punct de vedere fizic rămân doi, dar în ceea ce privește ființa lor interioară, au devenit unul. Poate că sunt cei doi poli ai existenței, dar existența lor este una singură. A apărut puntea.

Foarte rar se întâmplă să dai de o căsnicie adevărată. Oamenii trăiesc împreună pentru că e mai convenabil. Acesta este principalul motiv pentru care se unesc. Să trăiești singur nu-i deloc rentabil. Cheltuiești mai mult. De aceea se căsătoresc majoritatea oamenilor. Motivele lor sunt negative.

Un bărbat urma să se căsătorească. Un prieten l-a întrebat: „Ai fost întotdeauna împotriva căsătoriei. Cum se face că ți-ai schimbat părerea?” Omul a răspuns: „Se apropie iarna și se pare că va fi una foarte friguroasă. Costurile cu încălzirea mă depășesc, iar o nevastă mi se pare mai ieftină”.

Aceasta este logica. Trăiți unul cu altul deoarece este mai confortabil, mai convenabil, mai ieftin. Să trăiești singur e într-adevăr greu. O nevastă îți poate rezolva atât de multe lucruri. Îți poate face menajul, îți poate găti, poate fi o slujnică, o îngrijitoare – atât de multe. Ea reprezintă cea mai ieftină mână de lucru din lume. Face atâtea lucruri fără să fie plătită deloc. Căsnicia este o formă de exploatare, nu un act de comuniune. De aceea, ea nu duce în mod normal la fericire. N-are cum. Cum s-ar putea naște nectarul florii din rădăcinile exploatării?

Mai există și așa-zișii voștri sfinți, care afirmă că sunteți nefericiți deoarece trăiți în familie, în lumea exterioară. Ei spun: „Renunțați la toate, părăsiți totul”. Logica lor pare justă, dar nu pentru că e într-adevăr așa, ci pentru că n-ați cunoscut comuniunea. Dacă ați cunoaște fericirea prin comuniune, i-ați lua în râs pe sfinți. Cine a cunoscut fericirea prin comuniune, cine a cunoscut adevărata căsnicie, a cunoscut iubirea, care este cea mai directă cale către divinitate. Voi însă nu cunoașteți comuniunea și trăiți împreună fără a ști ce înseamnă acest lucru; trăiți în acest fel timp de 70-80 de ani, fără a ști ce este viața. Rătăciți fără a prinde rădăcini în solul fertil al vieții. Treceți de la un moment la altul fără să savurați vreunul.

Știința de a-ți trăi viața nu vi se dăruiește la naștere; ea nu este ereditară. Viața apare odată cu nașterea, dar înțelepciunea, experiența, extazul trebuie învățate. De aceea insist eu atât de mult pe meditație. Savoarea vieții trebuie învățată. Trebuie să creșteți, să vă maturizați pentru a o putea trăi. Viața nu poate fi cunoscută decât la maturitate. Dar voi trăiți și muriți ca niște copii. Nu creșteți niciodată. Nu ajungeți la maturitate.

Ce este maturitatea? A fi copt din punct de vedere sexual nu înseamnă a fi matur. Întrebați-i pe psihologi: aceștia afirmă că dezvoltarea mentală a adultului se oprește pe la 13-14 ani. Corpul fizic continuă să crească, dar mintea își oprește creșterea la vârsta de 13-14 ani. Nu-i de mirare că vă comportați atât de prostește, că viața voastră e doar un lung șir de năzbâtii! O minte care nu a crescut nu poate face decât prostii.

O minte imatură va arunca întotdeauna responsabilitatea pe ceilalți. Vă simțiți nefericiți și sunteți convinși că sunteți așa din cauza că cei alături de care trăiți vă fac viața un iad. „Celălalt este iadul”. După părerea mea, această afirmație a lui Sartre este foarte imatură. Pentru un om matur, celălalt poate deveni la fel de bine și raiul. De fapt, el este ceea ce sunteți voi, căci el nu este decât oglinda în care vă priviți. Când spun maturitate, mă refer la o anumită integritate interioară. Aceasta nu va apărea decât atunci când veți înceta să-i mai faceți pe alții responsabili pentru suferințele voastre, când veți începe să înțelegeți că voi sunteți singurii responsabili pentru ele. Acesta este primul pas spre maturitate: eu sunt responsabil; orice s-ar întâmpla, eu sunt vinovat.

Dacă vă simțiți trist, puneți-vă întrebarea: „A cui este vina?” Dacă acceptați că este vina voastră, mai devreme sau mai târziu veți înceta să mai faceți foarte multe lucruri pe care le faceți la ora actuală. În fond, aceasta este esența străvechii teorii a karmei. Voi sunteți singurii responsabili. Încetați să mai spuneți că societatea este responsabilă, că părinții voștri sunt de vină, că situația economică v-a adus în această stare; nu mai aruncați responsabilitatea asupra altora. Voi sunteți singurii responsabili. La început, vi se va părea o povară, căci nu veți mai putea arunca vina pe altcineva. Dar trebuie să v-o asumați...

Cineva l-a întrebat pe Mulla Nasruddin: „De ce ești atât de trist?” Mulla a răspuns: „Soția mea a insistat să nu mai joc cărți și alte jocuri de noroc, să nu mai fumez și să nu mai beau. Am renunțat la toate aceste lucruri”. La care omul a răspuns: „Soția ta trebuie să fie foarte fericită acum”. Nasruddin: „Tocmai asta e problema. Acum nu mai are de ce să se plângă, așa că e foarte nefericită. Acum nu mă mai poate face responsabil pe mine pentru nefericirea ei. Credeam că dacă o să renunț la toate aceste lucruri o s-o văd mai fericită, dar a devenit mai nefericită ca oricând”.

Dacă ați continua să aruncați responsabilitatea asupra altora și toți ar face ceea ce le spuneți să facă, mai devreme sau mai târziu v-ați sinucide, căci n-ați mai avea asupra cui să aruncați vina. De aceea, e bine să vă păstrați câteva defecte. Asta îi ajută pe ceilalți să fie fericiți. Dacă ar exista un soț perfect pe lume, soția lui l-ar părăsi. Cum poți domina un soț perfect? De aceea, chiar dacă nu vreți, faceți câteva greșeli pentru ca soția voastră să vă poată domina și astfel să fie fericită! Dacă există undeva un soț perfect, sigura soluție este divorțul. Găsiți un bărbat perfect și veți fi automat împotriva lui, căci nu-l mai puteți condamna, nu-i mai puteți atribui nicio greșeală.
Mințile noastre adoră să se plângă și să arunce responsabilitatea asupra celorlalți, căci în acest fel se simt bine, nu se mai simt responsabile. Dar această eliberare este foarte costisitoare. Ea nu este reală, dimpotrivă, povara devine din ce în ce mai mare, fără ca noi să ne dăm seama.

Oamenii trăiesc fără să știe ce este viața. Ei nu ajung la maturitate, nu se integrează, nu sunt centrați. Ei nu trăiesc decât la periferie. Dacă periferia voastră se întâlnește cu periferia altora, ciocnirile sunt inevitabile. Pe de altă parte, dacă sunteți tot timpul preocupați de greșelile altora, nu puteți trăi decât la periferie. Dacă veți realiza că „eu sunt singurul responsabil pentru existența mea; eu sunt cauza care a generat acest lucru”, atunci conștiința voastră trece brusc de la periferie în centru. Abia acum începeți să deveniți centrul existenței voastre. De acum înainte veți putea face foarte multe lucruri. Dacă nu vă place un lucru, puteți renunța la el; dacă vă place un lucru, îl puteți adopta. Dacă vi se pare ceva adevărat, îl puteți urma; dacă simțiți că nu este adevărat, îl puteți evita, căci acum sunteți centrat și înrădăcinat în sinele vostru.

Amintiți-vă întotdeauna că atunci când sunteți alături de cineva ar putea fi pentru ultima dată. Nu vă pierdeți timpul cu prostii; nu creați conflicte și certuri pentru motive minore. Când moartea se apropie, nimic nu mai contează. Dacă cineva face sau spune ceva care vă enervează, amintiți-vă de moarte. Gândiți-vă că acest om este pe punctul de a muri. Ce mai contează atunci cuvintele sau faptele lui? Poate că nici n-a avut intenția să vă enerveze; poate că este doar interpretarea voastră. Din 100 de cazuri, 99 țin mai degrabă de interpretarea personală. 
Și nu uitați: când vă aflați alături de cineva, nu este vorba de cel pe care îl știați dinainte, căci totul se schimbă. Nu poți intra în același râu de două ori și nu poți întâlni aceeași persoană de două ori. Vă puteți întâlni cu tatăl, mama, frații, prietenii voștri, dar ei nu mai sunt aceiași; s-au schimbat. Nimic nu rămâne la fel. Și voi v-ați schimbat, nu mai sunteți aceiași... Dacă veți ține minte aceste două aspecte, iubirea va înflori mai ușor în voi. Când vă întâlniți cu cineva, faceți-o de parcă ar fi prima oară. Faceți-o însă și ca și cum ar fi pentru ultima oară. Căci chiar așa stau lucrurile. Daca veți avea această perspectivă, acest mic moment al întâlnirii va căpăta o semnificație incredibil de profundă.

Când energia corpului crește, energia sexuală se transformă și își schimbă calitatea. Nevoia de sex devine din ce în ce mai mică, iar nevoia de iubire din ce în ce mai mare. Când este orientată în jos, energia se transformă în sex, iar când merge în sus, în iubire. Dar nu trebuie să așteptați să se manifeste. Iubiți din ce în ce mai mult oamenii. Fiți un risipitor cu iubirea voastră. Iubiți-vă prietenii, iubiți chiar străinii. Iubiți copacii și pietrele. Important este să iubiți. Dacă vă așezați pe o piatră și trăiți un sentiment de iubire față de ea, veți constata că piatra vă va răspunde. Veți simți aproape imediat acest lucru. Piatra nu mai este o simplă piatră. Atingeți un copac cu iubire și veți constata că el vă va răspunde cu aceeași monedă. Copacul vă va iubi și el. Iubiți tot ce faceți. Chiar și când mâncați, mâncați plini de iubire; mestecați hrana cu iubire. Când faceți un duș, simțiți apa care cade pe trupul vostru și răspundeți-i cu iubire și recunoștință - căci sacrul este pretutindeni și totul este sacru. Când veți înțelege că totul este sacru, nu veți mai tânji după iubire, căci aceasta se va revărsa asupra voastră de pretutindeni.

Atunci când iubești, ești plin de bucurie. Când nu poți iubi, n-ai cum să fii fericit. Bucuria este o funcție a iubirii, o umbră a acesteia. Ea urmează pretutindeni iubirea. De aceea, deschideți-vă din ce în ce mai mult față de iubire și veți deveni din ce în ce mai fericiți. Nu va trebui să vă intereseze dacă iubirea vă este returnată; acest lucru nu are importanță. Fericirea urmează pretutindeni iubirea. Valoarea iubirii este intrinsecă. Ea nu depinde de răspunsul celuilalt, ci vă aparține în întregime. Nu contează ce și pe cine iubiți: poate fi un câine, o pisică, o piatră, un copac. Așezați-vă lângă o stâncă cu o atitudine plină de iubire. Gândiți-vă la piatră. Mângâiați-o și așezați-vă pe ea. Simțiți-vă una cu ea și dintr-o dată veți simți un val de energie dublată de o bucurie imensă. Poate că nu piatra v-a răspuns la iubire – sau poate că a făcut-o; acest lucru nu are importanță. Cert este că iubirea voastră a generat acest val de fericire. Cine iubește este fericit. Dacă înțelegeți acest secret, puteți fi fericit întreaga zi. Dacă sunteți plini de iubire timp de 24 de ore, fără să mai depindeți de un obiect al iubirii, veți deveni din ce în ce mai independent, căci veți putea iubi fără ca cineva să fie de față. Veți putea iubi chiar și golul din jurul vostru. Dacă sunteți singur în cameră, o veți umple cu iubirea voastră. Dacă vă aflați într-o închisoare, o veți putea transforma într-un templu. Din clipa în care o veți umple cu iubire, ea nu va mai fi o închisoare. Invers, un templu poate deveni o închisoare dacă nu este umplut cu iubire.

Gelozia este foarte complicată. Conține multe ingrediente. Lașitatea este unul dintre ele, egoismul este altul. Dorința de monopolizare nu este iubire ci doar posesivitate, o tendință de a fi competitiv și o frică adânc înrădăcinată de a nu fi inferior... Multe lucruri sunt incluse în gelozie. Iubești o persoană – sau cel puțin crezi că o iubești... Dacă într-adevăr iubești, gelozia este cu neputință. Dacă vezi că persoana respectivă iubește pe altcineva, vei fi fericit: iubești persoana și aceasta este fericită cu altcineva: tot ce vrei tu este ca ea să fie fericită. Nu te vei simți gelos/geloasă, ci din contră, recunoscător persoanei care o face fericită pe persoana iubită de tine...Aceasta este iubirea autentică – o specie rară. Pentru cei mai mulți, a iubi înseamnă a poseda acea persoană. Tu „iubești” o persoană și asta înseamnă că acea persoană nu trebuie să iubească pe nimeni altcineva. Dacă o face, te insultă, îți arată că ești inferior, că există oameni mai buni, mai de iubit decât tine. Asta îți rănește ego-ul, îți rănește posesivitatea, îți rănește dorința de monopolizare. În esență, este lașitate, pentru că nu încerci să înfrunți realitatea sincer, direct. Problema nu este că omul iubit de tine iubește pe altcineva, ci dacă tu iubești într-adevăr acea persoană. Dacă o iubești, nimic nu contează.

Iubirea dă libertate. Iubirea permite ca orice simte un om că vrea să facă, să poată face. Dacă iubești o persoană, nu interferezi cu intimitatea ei. Nu-i încalci ființa. Nu vrei ca ea să-ți dea socoteală unde a fost. Nu este bine așa. Este viața ei, te-ai îndrăgostit de o persoană și așa este ea. Nu-i încalci intimitatea. Nu-i deschizi scrisorile, nu te uiți prin buzunarele ei, în jurnalul ei, în agenda cu numere de telefon. Nu încerci să cauți indicii. Toate acestea sunt lucruri urâte. Trebuie să accepți realitatea. Dacă nu o faci, ești laș. Și, pentru a-ți ascunde lașitatea, faci caz de gelozie. În realitate, nu ai probleme, doar ideile tale îți aduc necazuri. Nu pot concepe ca, dacă două persoane într-adevăr se iubesc, să se certe vreodată pentru orice motiv, să încerce să se impună, să încerce să-l oprească pe celalalt din ceea ce vrea să facă.

Cerința de bază a iubirii este: îl accept pe celălalt așa cum e el. Când iubești, nu încerci să schimbi persoana conform ideii tale despre ea. Nu încerci s-o ajustezi pe ici, pe colo, pentru a o aduce la mărimea adecvată – așa cum se face peste tot în lume, de altfel. Oamenii care cred că se iubesc se hărțuiesc reciproc încontinuu, încearcă să creeze din celălalt imaginea pe care o visează. Ei vor ca celălalt să fie o marionetă iar sforile să fie în mâinile lor. Și același lucru îl face și celălalt cu tine. Astfel va exista un conflict permanent, mizerie și durere.

Și atunci ne minunăm: de ce au scris poeții așa de multe lucruri frumoase despre iubire? – fiindcă nimic nu pare să se întâmple în realitate! Iubirea există doar în poezii. Adevărul e că majoritatea poeților nu au iubit vreodată. Ei sunt îndrăgostiți de ideea de iubire și creează povești frumoase. Sau poate că au iubit, dar au eșuat, astfel încât, pentru a se consola, creează situația opusă în poeziile lor. Este ca o compensație. În viață au ratat, așa că transpun în scris fantezia pe care ar fi vrut să o trăiască aievea, pentru a uita urâțenia vieții lor. Deci, fie poeții nu au iubit niciodată și nu au cunoscut agonia iubirii, fie au cunoscut agonia ei și au vrut să cunoască și extazul.

Lașitatea este cea care te torturează. Pur și simplu, înfruntă realitatea. Dacă iubești un om, atunci nu există condiții. Dacă nu-l iubești, atunci cine ești tu să pui condiții? Dacă-l iubești, îl iubești așa cum este, dacă nu-l iubești, nu este nicio problemă – el este nimeni pentru tine, deci ce condiții să-i pui? Poate face orice vrea să facă. Dar trebuie să-ți analizezi sentimentele în mod sincer. Iar întâlnirea directă cu propriile tale sentimente îți va arăta calea. Încearcă doar să vezi ce simți într-adevăr pentru celalalt și gelozia va dispărea. În majoritatea cazurilor, odată cu gelozia, dispare și iubirea. Dar ăsta e un lucru bun, fiindcă ce sens are să ai parte de o iubire plină de gelozie, care de fapt nu este iubire? Dar dacă gelozia dispare și iubirea rămâne, atunci ai ceva consistent, care merită trăit.''